Warning: Long article.

Lucrez în PR de cinci ani, iar de peste trei ani şi jumătate sunt la Premium Communication. Am prins toată acea perioadă în care presa din România a urcat şi a tot urcat, în care bugetele de marketing s-au umflat, iar publicitatea păşea galeş printre nori de fericire, până la un moment în care bula de săpun s-a spart. Totul a început să se rostogolească la vale, piaţa a intrat în incertitudine, publicaţiile şi jurnaliştii au tras cele mai grele ponoase, iar lumea a început să se caţere din nou pe peretele abrupt, folosind ca puncte de sprijin tot ce avea inscripţionat „online” sau „social media”.

Ne mai opream pe drum, ne mai trăgeam sufletul, învăţam lucruri noi, priveam înainte şi urcam iarăşi cu gândul la ziua în care vom ajunge din nou pe vârful de pe care am alunecat. Nu a fost uşor şi, în continuare, nu este simplu.

Moscova nu o vezi într-o zi, nici măcar în două. Totuşi, dacă ajungi acolo, asigură-te că o faci vara sau într-un sezon puţin mai ospitalier cu nasul şi urechile tale. Da, iarna în Moscova e frig de crapă pietrele, iar aparatul de fotografiat sau telefonul mobil se încăpăţânează să scoată poze cât de cât decente, atât timp cât tu operezi cu mâna tremurândă. De frig, bineînţeles.

Moscova e mare, cu 11 milioane de locuitori, iar cea mai sigură şi rapidă cale de transport este metroul. Săptămâna trecută am ajuns pentru a doua oară în capitala rusă, după experienţa de la sfârşitul anului 2010. E adevărat, atunci am avut ocazia să mă plimb şi să vizitez mai multe locuri, însă acum vremea a fost un pic mai blândă – termometrul nu mai arăta -24⁰ C, ci -10⁰ C.

Nu trebuie să fii rege pentru a păşi într-un palat, nu este necesar să fii Moş Crăciun pentru a face un lucru cu adevărat deosebit în preajma sărbătorilor de iarnă. E suficient să îţi doreşti într-atât de mult să dai viaţă ideii care ţi-a încolţit în minte încă de la începutul acestui an şi să te lupţi pentru a o creşte ca pe propriul copil.

Poate credeţi că e cam târziu să scriu un articol despre Portret de familie – iniţiativa Foto Union, care a născut atâtea zâmbete şi a şters atâtea griji de pe feţele tuturor celor care au trecut pragul studioului – însă nu este deloc aşa. Proiectul lui Cristian Şuţu şi Radu Bădoiu mi s-a părut a fi pe cât de firesc, pe atât de fabulos, şi spun asta deoarece timp de o săptămână, casa lor a fost asemenea unui han din secolul al XIX-lea, în care tu, drumeţule, te puteai aciua pentru un ceas-două. Aici, te întâmpina căldura, dar nu neapărat acea căldură care-ţi alunga frigul de sub haină, ci căldura unor oameni care te invitau să zâmbeşti, să bei o ceaşcă de cafea, să asculţi o poveste sau să cânţi.

M-am întors de la BIZ Social Media Snow Camp cu multe gânduri şi idei, majoritatea născute în urma unor prezentări, dar „mestecate” bine în pauzele dintre workshop-uri şi în timpul discuţiilor de la masă. Într-adevăr, nu s-au spus foarte multe lucruri noi, însă, a contat mult modul în care informaţiile au fost livrate de către vorbitori. Nu o să vorbesc despre fiecare prezentare în parte, deoarece Sonia a făcut asta foarte bine într-un articol anterior, ci o să extrag câteva idei care mie mi se par importante pentru companii.

Omul de Social Media. Exact, persoana din companie, dedicată administrării activităţilor de SM şi nu, nu vorbesc despre secretară sau băiatul de IT (care se pricepe la tehnic), deoarece nu ei sunt cei mai potriviţi pentru asta. Bogdana a avut o prezentare pertinentă pe acest subiect, chiar dacă nu e prima dată când face referire la el. Mi-am dat seama că, în continuare, foarte puţine companii din România au o persoană dedicată unui asemenea job, pe când şi mai puţine se bucură de o echipă de social media. Într-adevăr, există multe companii care externalizează acest serviciu agenţiilor de digital, dar, personal, cred că aceasta nu este cea mai bună direcţie, dintr-un motiv foarte simplu – dedicarea.

Steve Jobs a murit. Într-adevăr, trebuia să se întâmple la un moment dat, dar nimeni nu şi-a imaginat cum ar putea arăta o asemenea zi, poate doar agenţiile străine de presă, care l-au mai omorât de vreo câteva ori în ultimii trei-patru ani pentru un pumn de cititori in plus.

Până prin 2007, Apple nu însemna mare lucru pentru mine. Ştiam de Mac, iPod, iPhone, abia lansat anul acela, dar nu-mi băteam capul atât de mult cu gadget-urile lui Jobs. Asta până într-o zi, în iarna aceluiaşi an, când mi-a trăsnit prin cap o idee – cum ar fi să încerc să instalez pe PC sistemul Mac OS X. Aşa de probă, să văd cum se mişcă, de unde atâta buzz creat de campania „I’m a Mac/I’m a PC”. Şi-am început să caut pe net, să văd cum pot proceda, deoarece arhitectura hardware a computerului meu nu prea se potrivea cu sistemul proiectat de Jobs, deoarece acesta din urmă funcţiona numai cu anumite componente, ale căror drivere le avea integrate în prealabil. Deci, fără prea multe speranţe.

Există evenimente la care eşti invitat şi despre care poţi aprecia dinainte cum vor fi, ce anume se va discuta, cum va fi atmosfera şi în ce mod vor interacţiona oamenii. Totuşi, când ai în faţa ochilor invitaţia la BIZ Social Media Camp, stai puţin şi te gândeşti, mai arunci un ochi pe lista de speakeri, înclini uşor capul la temele de discuţie din agendă şi îţi spui – nu am nici cea mai vagă idee despre cum se va sfârşi acest eveniment. Este o senzaţie pe care o trăieşti numai atunci când te afli acolo, exact ca o săritură cu coarda, în gol, de pe Bloukrans Bridge din Africa de Sud.

Suntem îndârjiţi din ce în ce mai tare să ne căutăm sfârşitul. De unde până unde atâta avalanşă de date apocaliptice? Deschizi un tabloid obscur, vezi că s-ar putea să-ţi vină sorocul în vara asta – ţie şi celorlalţi aproape şapte miliarde de semeni -, vizitezi un site de ştiri mai acătării, pac, NASA îţi prezice viitorul mai precis ca mama Omida sau tata Rândunel, deschizi TV-ul, aceeaşi poveste. Toată treaba e că, dacă scapi pe 1 august, sigur nu te fofilezi în faţa „sfârşitului” programat pentru septembrie, iar dacă ai noroc şi atunci, ei bine, pe 5 noiembrie vei fi cu eleganţă pulverizat de asteroidul (cum, care asteroid?) care va lovi Pământul. Răsuflă şi zi mersi c-ai scăpat pe 21 mai..., tu şi ceilalţi aproape şapte miliarde.

Mai ţineţi minte, atunci când bunica punea o sticlă de lapte la prins şi după câteva zile se transforma într-un iaurt sau o sana de toată cinstea? Bine, putea să pună o ulcică de lut, dar în cazul ăsta se duce naibii tot raţionamentul meu de mai jos. Revenind, mai ţineţi minte sticla aia? Da, exact, cea cu multă smântână la gură, pe care trebuia să o întorci cu grijă ca să torni laptele în cană. Şi apăsai aşa pe sticlă (dacă era de plastic) şi observai că iese greu, că întâi trebuie să ai răbdare să scoţi smântâna de la suprafaţă într-un recipient separat şi apoi sa baţi bine laptele, pentru ca abia după ce bifai cele două operaţiuni să reuşeşti să torni ceva în cană. Aşa se întâmplă şi cu inspiraţia, este exact ca o sticlă de lapte care a stat prea mult timp la căldură fără să-i acorde cineva atenţie.

„Off the line” în online Munte, copii, gălăgie, internet, ceai, securitate, Web 2.0, workshop-uri. Cam aşa se poate rezuma prima zi a taberei organizate de Salvaţi Copiii şi Kaspersky Lab România. Voluntarii din campania Sigur.info, aleşi pe sprânceană, s-au întrecut în idei despre mediul online, Web 2.0 şi securitate informatică.

E prima dată când particip la workshop-uri de acest fel şi pot spune că într-o sală plină de copii de toate vârstele nu intri cu o prezentare pe care îţi şi propui să o respecţi în totalitate. Nu - intri cu idei, poveşti, sfaturi, teme de dezbatere şi mult entuziasm. Rezultatul, „de nepreţuit”, după cum ar spune un spot celebru.

Ediţia de anul acesta a Olimpiadelor Comunicării merită a fi reţinută (şi încă nu s-a încheiat, mai e festivitatea de premiere). E primul an când particip ca şi client, e prima dată când sunt în capătul celălalt al brief-ului.

Student fiind, în studenţimea mea, am participat de patru ori la Olimpiade şi nu de puţine ori am vorbit de „bine” pe cei care au redactat brief-ul. Atât de mult îi pomeneam atunci când lucram, că ajungeau sughiţând la prezentarea finală. De data asta, însă, lucrurile s-au schimbat, destinele s-au răsturnat şi zarurile s-au aruncat: Nu voi fi un client înjurat!, mi-am zis.

Pentru unii mumă, pentru alţii…rampă de lansare! Acum, diferenţa între „mumă” şi „rampă de lansare” este că cei care participă an de an, cei care dezvoltă pasiuni şi născocesc planuri strategice, visează la ediţia următoare şi fac update la bloguri intră în prima categorie, pe când „rampa de lansare” vine de la prima ediţie. Cum ai pus piciorul pe scenă să prezinţi, aşa noobie cum eşti, te şi remarcă cineva din industrie care a plecat la headhunting.