- Bună ziua, două salate cu feta, vă rog.
- Sigur, imediat…Nu mai avem două cu feta, doar una.
- Bun, atunci una cu feta şi una simplă.
- Vegi?
- Da, vegi.
- Imediat…Nu mai avem. Durează cinci minute să facă alta.
- OK.

I-am injurat comenzile puse “invers”, m-am indragostit de usurinta cu care poti lucra pe oricare dintre produsele Apple. Nu sunt fan Apple, sunt, in schimb, suporter al tuturor celor care inteleg ca tehnologia trebuie sa ne faca viata mai usoara, nicidecum mai grea, care inteleg ce vrea publicul tinta inaintea acestuia si in ciuda lui uneori. Asa l-am vazut eu pe Steve Jobs. Nu-mi placea, nici displacea ca om, dar singurul lucru important pentru mine a fost ca mi-a eficientizat incredibil de mult munca, a contribuit la stoparea albirii parului meu din cauza “rivalului si prietenului” Gates si m-a facut sa-i apreciez munca. Eu, cea care nu da doua parale nici pe albul laptop-ului, nici pe marul muscat, nici pe ecranul tactil al iPhone-ului. Ca atare, multumim frumos!

Printr-o conjunctura de evenimente (a se citi ploaie in averse) am ramas duminica la pranz tintuita in casa. Asa se face ca am revazut Frost/Nixon, povestea interviului luat, imediat dupa demisie, fostului presedinte al SUA, Richard Nixon de un prezentator britanic de televiziune esuat in Australia. Cu ocazia asta am constatat ca sunt cateva filme/seriale pe care as putea sa le revad de denumarate ori fara sa ma plictisesc – Frost/Nxon, The West Wing, Yes Minister sunt printre ele. Cine le-a vazut intelege de ce, cine nu, este invitat sa o faca – nu ii va parea rau.

In liceu, aveam un profesor de romana caruia ii crestea tensiunea ori de cate ori un elev ii spunea ca nu a citit o anume carte, dar a vazut filmul. Imi amintesc ca avea un asemenea stil, distinctie sau cum vreti sa o numiti, incat chiar si celor mai mari “golani” din scoala le era jena sa nu invete fie si superficial sau sa nu isi faca macar cateva teme pe trimestru (da, am apucat impartirea in trimestre a anului scolar, se intampla in prima jumatare a anilor ‘90).

Omul acela (profesorul de romana) nu a dat nimanui mai putin de nota sapte vreodata si tot liceul stia asta. Chiar si asa, nu-ti venea sa iti bati joc de bunele sale intentii, mai ales ca fiecare lucru predat de domnia sa iti ramanea “scrijelit” in cap. Trebuia sa ai vreo incapacitate cronica de concentrare pentru a nu ramane cu ceva de la orele sale.

Ieri, la PR Forum, am constatat că dincolo de criza financiară care a cuprins toată lumea, industria de comunicare se află în propria sa criză, care durează de ceva timp – de fapt încă de pe vremea când eu încă mai eram jurnalistă (pentru cei care n-au chef să se uite în biografie, am plecat din presă acum patru ani). Criza din PR nu a fost generată de vreun fond de investiţii/bancă americană, ci chiar de unii oameni de comunicare. Pare ciudat, nu? Păi nu oamenii de comunicare ar trebui să fie cei care rezolvă crize sau măcar au soluţii pentru ele? Teoretic, da, practic, nu toţi.În prima zi de PR Forum, la sesiunea „Comunicarea cu presa în perioade dificile”, pe final, discuţia s-a mutat de la perioade dificile şi cum trebuie spuse lucrurile mai mult sau mai puţin plăcute, la studii de caz despre experienţele mai mult decât nefericite ale jurnaliştilor cu unii oameni de comunicare. Din nefericire, mi se părea că recitesc postul ăsta

http://www.premiumpr.ro/blog/?p=193, scris de mine acum doi ani. Frustrările jurnaliştilor au rămas aceleaşi, în continuare există PR-işti care sună jurnaliştii să-i întrebe când le apare ştirea, în continuare bazele de date nu sunt actualizate. Întrebarea firească este: cine să îi înveţe pe nou-veniţii în PR că trebuie să se uite în ziare nu numai după ştiri mondene, ci şi după industriile pentru care comunică şi să vadă care mai este jurnalistul care scrie pe domeniul respectiv? Nimeni, pentru că cei care i-au învăţat să sune la ziar să întrebe când apare comunicatul lor este clar că nu cunosc regulile jocului.Prin urmare, pentru juniorii din agenţii de comunicare sau din departamentele interne, care îşi doresc să rămână mult şi bine în această meserie aş avea câteva observaţii (nu sunt sfaturi, ci modalităţi de a face ca relaţia dintre oamenii de comunicare şi jurnalişti să evolueze firesc şi să nu se transforme într-un campionat de K1):

1. NU sunaţi jurnalistul să-l întrebaţi „când bagă ştirea”. Eventual puteţi să-l sunaţi şi să-l întrebaţi dacă mai are nevoie de informaţii suplimentare (cu toate ca dacă are nevoie, vă sună el, n-aveţi grijă).
2. Telefonul de follow up NU a fost NICIODATĂ o practică agreată de jurnalişti, mă enerva şi pe mine la culme să primesc asemenea apeluri şi de cele mai multe ori răspundeam prostii, pe sistemul că, dacă tot e să mă iei peste picior cu o asemenea întrebare, măcar să-ţi răspund cu aceeaşi monedă;
3. Actualizaţi bazele de date – valabil şi dacă vreţi jurnalişti la conferinţe, şi dacă vreţi ca informaţia pe care o transmiteţi să ajungă exact la omul care scrie pe domeniu;
4. Oferiţi informaţii relevante pentru publicul vostru ţintă, învăţaţi să puneţi într-un context interesant pentru jurnalist informaţia pe care o aveţi de oferit, pentru că altfel nu o va publica sau veţi primi răspunsuri de genul „păi asta e reclamă” şi vă veţi duce la client să-i spuneţi „lucrurile s-au schimbat, acum trebuie să plătim ca să apară o asemenea ştire”.
5. NU trebuie să plătiţi, ESTE INETIC!!! Şi cred că am depăşit faza dezbaterilor pe această temă acum ZECE ANI; trebuie doar să ştiţi ce vrea ziaristul şi cum puteţi adapta mesajul vostru la domeniul său de interes. Dar, din nou, asta nu se poate dacă nu ştii ce jurnalişti se ocupă de domeniul pentru care tu comunici.

Punctele de mai sus nu fac decât să ne ajute să comunicăm cu presa şi, poate, să ne dea un imbold să ieşim din criza industriei de PR, despre care vorbeam la început. Şi se mai impune o precizare: când am spus că ele trebuie citite de juniori, nu m-am referit numai la cei care abia intră în industria de PR, ci şi la cei care au lucrat până acum – mai mulţi sau mai puţini ani – după reguli „artizanale”, ştiute numai de ei.

Să presupunem, prin absurd, că în lumea reală ar putea apărea o situaţie de genul: niciun om nu mai este muşcat de vreun câine, în schimb, toţi oamenii (sau majoritatea lor) se apucă de muşcat câini. Mai este o ştire când un câine este muşcat de un om (cei care au trecut pe la Facultatea de Jurnalistică sau similar ştiu celebrul exemplu despre care vorbesc acum)? Evident că nu, este doar un fapt divers.

Mai ţineţi minte postul meu de anul trecut numit „Linia fină între cerere şi pretenţie nejustificată”? Pe scurt, mă călcaseră pe nervi tinerii lipsiţi de orice urmă de experienţă, dar care cereau, la angajare, salarii aberant de mari pentru ceea ce ştiau ei să facă, respectiv nimic. Iar cum criza de personal, la momentul acela, era evidentă, cu certitudine existau angajatori suficient de disperaţi încât să le şi ofere dacă nu cât au cerut, măcar pe-aproape.Iar bulgărele s-a rostogolit rapid. Dacă tot a primit atât de mult un începător, eu cu un an de experienţă nu merit o mărire de salariu? În mod evident, nu, însă era criză de oameni, şi-atunci răspunsul era „sigur că da, de fapt şi noi voiam să-ţi propunem asta”.

Dacă aş fi scris despre Poşta Română în urmă cu vreo lună, aşa cum îmi propusesem, dar spre ruşinea mea nu am făcut-o, aş fi “manufacturat” un minunat material despre cum s-au schimbat lucrurile, cum angajaţii înţeleg care le e rolul şi sunt capabili să ia decizii care să le uşureze munca lor şi colegilor lor.

Ştiu, pare că vorbesc despre altă ţară, că am încurcat Poşta Română cu vreun serviciu de curierat rapid privat sau, pur şi simplu, că vreo răceală cruntă mi-a provocat febră mare şi, în consecinţă, delirez.

Dincolo de veştile nu tocmai plăcute care vin dinspre economie, se întrevăd câteva elemente care par să echilibreze lucrurile. Mai clar, e adevărat, constructorii auto încearcă să taie costuri, dar în ultima vreme preţul maşinilor a scăzut, fără ca această scădere să aibă un impact major asupra rezultatelor financiare. Şi exemplele pot continua.

Dacă privim către piaţa muncii, situaţia este oarecum similară – tânărul cu experienţă de şase luni ca agent de vânzări, care apoi a fost făcut şef de departament, îşi va vedea salariul diminuat sau, poate, îşi va pierde slujba. De ce? Pentru că acum este efectul invers celui întâlnit cu câteva luni în urmă. Dacă până mai ieri multe companii angajau pe oricine, că doar era criză de personal, acum aceleaşi companii îi dau afară tocmai pe acei „oricine”, cu salarii peste competenţele lor şi se bazează pe cei care chiar ştiu ce se întâmplă în domeniul în care lucrează.

Recunosc că nu sunt vreun expert în marketing, dar sunt lucruri care chiar şi pentru un neavizat par ciudate. Mai clar, slujba m-a purtat, la finele lui septembrie, la un târg internaţional unde s-au întâlnit producători din metalurgie. După cum era de aşteptat, toţi şi-au făcut standuri care mai de care mai atrăgătoare, care să-i facă pe vizitatori dacă nu să se oprească, măcar să le remarce în trecere.

Şi, la fel, fiecare companie a căutat metode de promovare din cele mai diverse. Unii au adus o linie de producţie, alţii au mizat pe hostesse şi aşa mai departe. O idee mi s-a părut reuşită – o firmă a prezentat o maşină făcută integral din aluminiu.

De când eram mică îmi doream să mă fac director de programe la vreo televiziune din România, dar între timp m-am răzgândit. Trebuie să fie o meserie foarte dificilă, stresantă şi plină de încercări traumatizante. Vi se pare că sunt rea? Uitaţi-vă, de curiozitate, într-un supliment de programe TV publicat de orice ziar, la alegere.

Dintr-un motiv pe care nu am reuşit să îl identific, acelaşi serial este difuzat de mai multe televiziuni (oare directorii de programe ştiu, o fi cineva care să vadă ce difuzează concurenţa?). Ei şi ce, mă veţi întreba, îşi mai împart şi televiziunile telespectatorii. Ce-i rău în asta? Păi bieţii telespectatori sunt de-a dreptul bulversaţi. Pentru cu pe un post este seria unu din „Totul despre sex”, unde Carrie se iubeşte cu Mr. Big. Pe un alt post, este deja ultima serie, unde ea are o relaţie prea-minunată cu pictorul-sculptorul (sau ce-o fi fost el) rus.