Madalina Smocot
În clasa întâi, când învăţătoarea m-a întrebat ce vreau să devin când voi fi mare, am zis: cântăreaţă. Atunci îmi plăcea să cânt, acum îmi place să scriu. Atunci îmi plăceau notele muzicale, acum ador mirosul de pix şi de cafea când, încetul cu încetul, literele formează cuvinte, cuvintele formează fraze, iar în final se naşte „ceva” al meu. Şi asta iubesc! Drumul meu până aici a deraiat pe alocuri: liceu teoretic, matematică-informatică, iar apoi ASE, Marketing. Nu mint când spun că prin anul 3, în noaptea dinaintea examenului de Relaţii Publice, am ştiut şi am ales...şi cu siguranţă nu cariera de cântăreaţă! Aşa am ajuns eu într-un final la Premium. În 2010, am terminat şi masterul Relaţii publice în marketing.
Aşa că nu am devenit cântăreaţă, cum îmi doream în clasa întâi, dar cu siguranţă ceea ce fac în prezent este cu mult peste orice altceva!
Blog subscription
Receive email notification when a new item is added in this blog.Rock and roll, baby, rock and roll!
Îmi aduc aminte perfect formaţia şi melodia care m-au determinat să îmi placă rock-ul, dar niciodată nu m-am autodeclarat rockeriţă. Nu port haine închise la culoare, nu am brăţări cu ţinte, bocanci sau tricouri cu formaţia preferată, dar am palpitaţii ori de câte ori aud acorduri de chitară. Aşa cum mi-a zis cineva odată „rock-ul se simte, nu se arată”.
Duminică am fost printre zecile de mii de persoane (cică au fost peste 50.000) care s-au „îmbătat” cu muzica celor de la Bon Jovi. Nu au contat cele aproape 40 de grade sau aglomeraţia, pentru că din momentul în care am intrat în spaţiul special amenajat pentru concert a început să îmi tremure tot corpul de emoţie. Biletul îl procurasem cu mult timp înainte, avusesem la dispoziţie o săptămână în care stresasem pe oricine apucam: prieteni, colegi de serviciu, părinţi...doar mergeam duminică la concert şi timpul trecea aşa încet!
Tic-tac, tic-tac
Timpul trece, asta o ştim cu toţii. Chiar zilele trecute răsfoiam amintirile din copilărie, nu ale lui Creangă, ci ale mele. Colecţia de postere, cutia plină de bileţele prin care comunicam la şcoală cu prietenele, casetele video pe care înregistram videoclipuri, orele de fizică la care stăteam panicaţi şi ne rugam să nu ne scoată la tablă...pe toate le iau cu mine în fiecare zi când pornesc la drum. Şi da, sunt momente când aş vrea să dau timpul înapoi, dar nu ca să reiau totul de la zero, ci ca un simplu spectator ce cunoaşte deja dedesubturile. Ar fi amuzant şi cam perfid, nu?
De la Titanic la Shutter Island. Un pas mic pentru Leo, un pas mare pentru cinefili.
Da, recunosc. Mǎ numesc Mǎdǎlina şi am văzut Titanic, am plâns la Titanic, mi-a plǎcut Leonardo diCaprio şi la fel ca majoritatea feminină, am aşezat povestea de dragoste dintre Jack şi Rose (presupun că aceste nume sunt necunoscute pentru unii), acolo, pe un peidestal, lȃngǎ poveştile cu prinţi şi prinţese … Nu daţi cu roşii în mine, nu aveam mai mult de 11 ani. Cu timpul am învǎţat să apreciez filmele şi mi-am schimbat gusturile, astfel încat, de fiecare dată, când vedeam un film, în care îşi făcea apariţia diCaprio plecam din start cu prejudecăţi. Şi de fiecare dată greşeam, pentru că de la Titanic încoace Leonardo a demostrat că ştie să îşi aleagă rolurile foarte îndrăzneţ şi tipicar şi nu dă greş niciodată.
