Daca pana de curand credeam ca voi putea imparti companiile in doua categorii – castigatori (/supravietuitori) si perdanti ai crizei, mai nou mi se contureaza in minte si o a treia categorie: companiile care vor trece, de bine de rau, de furtuna, dar se vor impotmoli tocmai la mal sau isi vor gasi sfarsitul de abia dupa ce a iesit soarele.

Daca pana de curand credeam ca voi putea imparti companiile in doua categorii – castigatori (/supravietuitori) si perdanti ai crizei, mai nou mi se contureaza in minte si o a treia categorie: companiile care vor trece, de bine de rau, de furtuna, dar se vor impotmoli tocmai la mal sau isi vor gasi sfarsitul de abia dupa ce a iesit soarele.

Sunt cei care, in febra noii ordini economice, taie, fara nicio strategie, bugete, costuri, comunicare, investitii pe cale de finalizare, oameni. Sunt cei care, de frica inecului, dau disperati din maini si din picioare, haotic, fara o directie clara, lovind si in cei care i-ar putea trage in jos, si in cei care i-ar putea salva, doar-doar vor ajunge primii la liman.

Poate credeaţi că a schimba o roată pe pană este una dintre cele mai simple operaţiuni pe care le puteţi face într-un service auto. Ei bine, nu. Asta am aflat eu ultima data când am mers cu maşina la un service mare şi faimos, să-i spunem, din motive de asemănare pur auditivă… Auto Codobelcescu.

Nu ştiu dacă i-aţi observat în lista noastră de bloguri preferate pe cei de la The Bad Pitch Blog – nişte tipi cu un umor spumos care comentează gafe monumentale din PR-ul american de zi cu zi (şi nu l-au „văzut” încă pe al nostru!). Autoritatea lor în materie, în caz că vă întrebaţi – Richard Laermer este un fost jurnalist, actualmente CEO al agenţiei de PR RLM şi autor al 5 bestseller-uri pe teme de PR, marketing sau media, iar Kevin Dugan este Director de marketing communications la FRCH Design Worldwide şi are la activ premii „grele” de la PRSA şi PR Week.

Posturile lor sunt în general foarte amuzante, iar pitch-urile dezastruoase care stau la baza lor cu atât mai mult, dar parcă de mult n-am mai văzut un e-mail mai prost şi o încercare mai lamentabilă decât cea pe care o comentează ei în cea mai recentă postare, Take 30 Seconds to Read!!! (http://badpitch.blogspot.com/).

Nu am apucat sa impartasesc din impresiile de la seminarul cu Jack Welch, desi mi s-a parut mai mult decat revelator iar dintr-o ora si jumatate mi-au ramas intiparite in minte foarte multe lucruri frumoase, dar uite ca profit acum de ocazie. Tocmai am citit un articol foarte interesant in Business Standard despre modul de gandire al managerilor romani.

Un studiu realizat de Human Synergistics pe baza datelor provenite de la peste 100 de companii de pe piata locala a scos la iveala (pentru unii dintre noi a confirmat o mai veche convingere) ca liderii romani conduc prin pedepse.

Mi-au tot trecut pe la ureche în ultima vreme tot felul de scenarii alarmiste privind viitorul nostru, al industriei de PR, al mediului de business, al economiei, al ţării şi al universului. Strănut, furtună, criză, cutremuuuur!!!

Se vorbeşte că industria comunicării s-ar teme că, pe fondul situaţiei economice mondiale, clienţii îşi vor înjumătăţi bugetele de comunicare, ba chiar unii dintre ei vor renunţa cu totul la a mai comunica, pentru a face „economii” şi a-şi limita pierderile. Mă rog, dacă ar fi să ne gândim la ce înseamnă bugete de comunicare şi PR pentru companii cu cifre de afaceri de milioane şi miliarde, s-ar putea să ne pufnească râsul la un astfel de scenariu. Asta că tot au fost nişte discuţii recente interesante despre diferenţa uriaşă dintre bugetele de publicitate şi cele de PR…

Am avut privilegiul (si nu folosesc cuvinte mari) de a-l cunoaste personal, si apoi de a asista la conferinta unuia dintre cei mai renumiti agenti FBI – fostul Senior Profiler FBI, actualmente profesor in cadrul Facultatii de Contraspionaj FBI, unde preda analiza comportamentala si comunicarea nonverbala, Mr. Joe Navarro. Pentru mine, o impatimita a filmelor de ‘crime si investigatii’, sa intalnesc un agent FBI specializat in anti-terorism si contraspionaj, plus expert in detectarea minciunii, chiar a fost o experienta unica (oricat de perimat ar suna), pe care am asteptat-o si am trait-o cu foarte mult entuziasm.

Am avut proasta inspiraţie şi îndelung-regretatul ghinion de a mă afla ieri în staţia de metrou Victoriei la scurt timp după nefericitul accident slash suicid al unui bătrân în tunelul de la Universitate. După ce m-am urcat într-un metrou staţionat în staţie, cu uşile deschise, şi am zăbovit acolo, în înghesuială, preţ de vreo 10 minute luuungi, am aflat de la băieţii de la Security, prin „word of mouth”, că doar nu prin difuzorul metroului, zvonul că ar fi fost un accident la Universitate.

Trebuia să ne dăm jos pentru că trenul în care ne aflam nu avea să circule. Să urcăm scările, să mergem la linia 2, pentru că de acolo urmau să plece metrouri în ambele direcţii. Buun. Coborâm cu toţii, o pornim pe scări, umplem peronul de vizavi. Alţii rămân nehotărâţi pe primul peron.

Deşi m-a bătut gândul să scriu un post despre „un client de coşmar”, numai aşa, să mai vadă jurnaliştii cum e uneori şi de partea asta a baricadei , am zis că totuşi e bine să gândim pozitiv şi să facem un portret robot al clientului ideal.

Şi chiar dacă uneori ne vine să încadrăm subiectul la categoria „Vrabia mălai visează” :-p , să ştiţi că suntem totuşi norocoşi din punctul ăsta de vedere, şi vă asigurăm că astfel de clienţi chiar există! Vorbim din proprie experienţă…

Nu mi-au plăcut niciodată (a se citi mă scot din sărite) tipesele excesiv de drăguţe, care parcă te iubesc de la prima întâlnire, care îţi zâmbesc larg indiferent ce le spui, dar numai dacă eşti cine trebuie - pe sistemul „clientul nostru, stăpânul nostru” - şi care au impresia că te-au câştigat dacă ţi-au făcut o tonă de complimente imediat ce-au dat ochii cu tine. You know the type. Dulci de ţi se-apleacă. Cât de tare e rochia, ce păr frumos, ce super geantă ai şi cât de bine îţi stă machiată aşa! Păi e prima oară când mă vezi, cum ai putea să ştii?? Şi, în plus, parcă era o întâlnire de business… A, păi da, voiam să-ţi mai spun şi că îmi plac atât de mult articolele tale…

…sau cum să pui clienţii pe fugă în numai 5 minute!!!

O bună prietenă a mea vrea sa-şi cumpere telefon mobil de la un magazin online. Vede ditai formularul de comandă, îi e lene să-l completeze, mai ales că nu scria nicăieri ce culori disponibile au pe stoc pentru modelul acela, şi se hotărăşte să sune.