s-ar fi putut numi reprezentaţia de duminică seara, cu baletul Teatrului Balşoi din Moscova, pentru că “Spărgătorul de nuci” nu era în nici un caz. Din cei 65 de oameni pe care organizatorii s-au mândrit că îi aduc pe scenă (o scenă neîncăpătoare şi sărac decorată), unul singur, Alexandr Volcikov, ne-a amintit că asistăm la un spectacol al Baletului Rus, în rest, vorba Ralucăi, puteai să juri că eşti la o serbare a liceului.

Coregrafia simplistă şi execrabil executată, accidentele de neconceput pentru o trupă de balet cu un nume aşa de mare, nepotrivirea flagrantă între partenerii de dans, haosul care a dominat scena, toate dublate de o coloană sonoră înregistrată şi redată prost, ne-au lăsat stupefiaţi. Respect baletul şi balerinii, mi se pare că sunt nişte oameni cu o voinţă şi o putere de muncă incredibile, că pot crea magie fără cuvinte şi pot emoţiona prin mişcare, dar duminică seară am trecut prin hohote de râs, uimire şi dezamăgire.

Săptămâna trecută am participat la o întâlnire organizată anual de unul dintre clienţii noştri (cred că aş putea să spun că e vorba de MasterCard dacă-mi promiteţi că nu vă gândiţi că “vreau să le fac reclamă pe blog”, ok?) cu toate agenţiile din Europa. Evenimentul a fost foarte departe de obişnuitele serii de prezentări care te obosesc fără să prinzi de veste - am comentat, am discutat, ne-am distrat şi ne-am întors fiecare acasă cu tolba plină de idei.

Citesc (citesc!!!) în Business Standard că, pe bune şi pe cifre, s-a dovedit că animalele reduc stresul la locul de muncă!!! Un studiu al The Blue Cross arată că 90% dintre companiile care permit angajaţilor să vină cu animale (în articol scria de câini, dar n-aş putea fi de acord cu aşa ceva din motive… evidente) la serviciu au redus nivelul de stres al angajaţilor, în peste jumătate din firme relaţiile între oameni s-au îmbunătăţit, iar în jumătate din companii a scăzut numărul de absenţe.

Am câteva precizări: 1 - noi am descoperit de ceva vreme ce au descoperit ei; 2 - pisicile sunt cel puţin la fel de eficiente ca şi câinii; 3 - pisicile cer contract de muncă cu clauză de exclusivitate sau cu precizarea explicită a locului de muncă: noi, în casă, câinii, afară.

Aş vrea să văd câinele care ar putea participa la întâlnirile din sala de consiliu aşa cum fac eu… Hmmm, mă întreb dacă s-ar urca pe masă în câte secunde i s-ar desface contractul de muncă…

Raluca Zamfir a primit multe comentarii interesante ridicând o problemă pe cât de acută, pe atât de înecată de ipocrizie: cât de valoros e spiritul de echipă de fapt şi cât de multă lume munceşte realmente într-o echipă? Câţi se folosesc de echipă pentru a-şi ascunde grijuliu incompetenţa?

Fiecare dintre noi care a trecut prin companii mai mari are răspunsuri pentru toate cele de mai sus. În răspunsurile astea se regăsesc şi multe dintre motivele care i-au determinat pe mulţi (inclusiv pe mine) să spună, la un moment dat, “cum ar fi să lucrez numai pentru mine şi să plătesc numai pentru greşelile mele?” Când începi să-ţi pui asemenea întrebări, sfârşeşti prin a părăsi organizaţia şi, mai ales în comunicare, prin a te gândi la o afacere proprie.

Nu cred ca am fost vreodată mai fericită că se încheie o campanie publicitară, cum sunt acum că n-o să mai văd reclamele la pensii private obligatorii. Bine că s-a terminat perioada de alegere a unui fond de pensii, îmi pare totuşi rău că nu toata lumea a optat pentru unul dintre acele fonduri, nu de alta, dar povestea va mai sta o vreme în atenţie din cauza asta.

Să nu credeţi că am vreo aversiune la adresa ideii de pensie sau de pensionar. Departe de mine aşa ceva. Pur si simplu nu mai suport reclamele pe acest subiect. Iar povestea care a dus la supradoză şi de aici la o intoleranţă veşnică a fost cea în care eram ameninţată de-a dreptul.

Am asistat azi fără să vreau la o conversaţie între mai mulţi colegi din mediul bancar - subiectele obişnuite: vacanţe, Revelion, românii în străinătate, reclame. Toate bune şi frumoase până când, discutând despre un spot al concurenţei, una dintre femei a mărturisit că nu l-a văzut. “Nu l-am primit pe mail” “Bine, dar a fost o grămadă la televizor” “Da, dar nu ştiţi că ea nu are televizor” “Nu ai televizor?????” “Nu, nu am televizor de opt ani.” “????!!!???!” “Da de ce?” “Aşa am vrut eu” “Şi ce faci seara acasă?” “Păi ce, credeţi că n-am ce face? Citesc, gătesc, mă ocup de ai mei…”

Nu pot să spun că mă omor cu firea după Viena. E un oraş interesant, populat, în majoritatea timpului, de oameni cu frica lui Dumnezeu, care n-ar munci duminica nici să-i pici cu ceară. Şi nici sâmbăta, dacă se poate… Am fost de acord cu Sorana pentru o nouă vacanţă la Viena pentru că mi-a promis o vacanţă liniştită; şi s-a ţinut de cuvânt. Dar nu despre vacanţă voiam să vorbesc. Ci despre Viena.

Cum românii au fost, de departe, majoritari din punct de vedere numeric de revelion, voi pleca de la premisa că mulţi dintre cei care citesc au fost la Viena măcar o dată. V-a frapat curăţenia oraşului? Aţi văzut vreodată grădinarii schimbând gazonul în centru, ca pe un covor (realmente!!)? Aţi văzut cum schimbă rondurile de flori? Pe mine toate astea m-au determinat, într-un final, să mă gândesc la bani. Nu sunt mercantil – gândul mi-a venit foarte târziu, şi nu oricum.

Orice român care se respectă ştie că atunci când vine la Viena în vacanţă, Parndorf, cu al său designer shopping outlet este un must. Tradiţia escalelor la Parndorf este, poate, mai populară decât vizitarea orăşelului de Crăciun dominat de privirile uşor dezgustate ale Mariei Tereza. Înlocuiţi în prima frază cuvântul „român” cu slovac, moldovean, ucrainean, ungur şi realitatea se păstrează. Parndorf, micul sătuc din împrejurimile Vienei a devenit capitala comercială central europeană.

Deşi nu este un mall, ci o adevărată cetate a mărcilor la preţ redus, deşi are o parcare cam de cinci ori mai mare decât cea de la Plaza România, Parndorf era ieri o cetate cucerită, sufocată de-a dreptul de hoardele de cumpărători. Parcările creative, direct pe benzile auto sau încălecate peste rondurile de verdeaţă, acum protejate de straturi de pietricele, mi-au evocat imediat Plaza. Şi nu degeaba. Vajnicii conducători auto care-şi găsiseră popasul pe asemenea locuri intangibile pentru vienezul de bun simţ erau trădaţi de numerele de înmatriculare – B49XXX, BV36 ETC, PH25XZY şi aşa mai departe.