Peripetiile mele (22)
Category Subscription
Receive email notification when a new item is added in this category.Industria ospitalităţii, adaptată şi reinterpretată
Written by Florenta Ghita
- Bună ziua, două salate cu feta, vă rog.
- Sigur, imediat…Nu mai avem două cu feta, doar una.
- Bun, atunci una cu feta şi una simplă.
- Vegi?
- Da, vegi.
- Imediat…Nu mai avem. Durează cinci minute să facă alta.
- OK.
I-am injurat comenzile puse “invers”, m-am indragostit de usurinta cu care poti lucra pe oricare dintre produsele Apple. Nu sunt fan Apple, sunt, in schimb, suporter al tuturor celor care inteleg ca tehnologia trebuie sa ne faca viata mai usoara, nicidecum mai grea, care inteleg ce vrea publicul tinta inaintea acestuia si in ciuda lui uneori. Asa l-am vazut eu pe Steve Jobs. Nu-mi placea, nici displacea ca om, dar singurul lucru important pentru mine a fost ca mi-a eficientizat incredibil de mult munca, a contribuit la stoparea albirii parului meu din cauza “rivalului si prietenului” Gates si m-a facut sa-i apreciez munca. Eu, cea care nu da doua parale nici pe albul laptop-ului, nici pe marul muscat, nici pe ecranul tactil al iPhone-ului. Ca atare, multumim frumos!
Exista cateva branduri pe lumea asta, care reusesc sa imi faca viata mai frumoasa zi de zi. Nu le-am clasat niciodata din punct de vedere al valorii financiare. Asemeni Soranei, consider ca e mult mai eficient sa strangi bani, pentru ca mai apoi sa ii investesti intr-un obiect de calitate. Mac’ul meu alb, de acasa, pe care mi l-am dorit enorm, este un exemplu foarte bun. Il am de patru ani si functioneaza perfect. Am fost si tachinata in legatura cu el, dar eu ma incapatanez sa nu il schimb. Si el se incapataneaza sa raspunda nevoilor mele. Chiar fara proteste. Este aproape un prieten si spun asta pentru ca a calatorit cu mine prin multe locuri, m-a ajutat sa pregatesc examene si licente, mai apoi comunicate si rapoarte. De ceva vreme l-am personalizat cu o husa rosie foarte draguta.
Fiecare dintre noi avem povestea noastra cu Mac-urile. A mea incepe in facultate, unde, in primul an, primele computere pe care am pus mana erau niste Mac-uri noi, albe si frumoase. Erau, evident, computerele "de friptura", la care aveam acces doar daca eram cuminti si ne spalam pe manutze. Dar erau asa de frumoase, incat meritau orice efort.
Apoi am auzit de spotul facut de Ridley Scott (intamplator, regizorul meu preferat) si in cele din urma (in anii '90 nu exista YouTube) l-am si vazut. Alt motiv de iubire.
A continuat in redactia Cotidianul, la inceputul anilor '90, unde Ion Ratiu investise si in amenajare si in tehnologie de ultima ora, asa incat, evident, toti redactorii aveau Mac-uri. Faptul ca imi amintesc si acum cum arata redactia Cotidianul acum mai bine de 15 ani spune ce efect a avut atunci imaginea padurii de Mac-uri asupra mea.
Steve Jobs a murit. Într-adevăr, trebuia să se întâmple la un moment dat, dar nimeni nu şi-a imaginat cum ar putea arăta o asemenea zi, poate doar agenţiile străine de presă, care l-au mai omorât de vreo câteva ori în ultimii trei-patru ani pentru un pumn de cititori in plus.
Până prin 2007, Apple nu însemna mare lucru pentru mine. Ştiam de Mac, iPod, iPhone, abia lansat anul acela, dar nu-mi băteam capul atât de mult cu gadget-urile lui Jobs. Asta până într-o zi, în iarna aceluiaşi an, când mi-a trăsnit prin cap o idee – cum ar fi să încerc să instalez pe PC sistemul Mac OS X. Aşa de probă, să văd cum se mişcă, de unde atâta buzz creat de campania „I’m a Mac/I’m a PC”. Şi-am început să caut pe net, să văd cum pot proceda, deoarece arhitectura hardware a computerului meu nu prea se potrivea cu sistemul proiectat de Jobs, deoarece acesta din urmă funcţiona numai cu anumite componente, ale căror drivere le avea integrate în prealabil. Deci, fără prea multe speranţe.
Azi dimineata mi s-a intamplat un lucru ciudat - luasem sa citesc cel mai recent roman al lui David Lodge, care, fiind nou si englezesc nu e inca disponibil pe Kindle, si am gasit un cuvant pe care nu-l stiam. Reactia imediata a fost sa pun degetul pe cuvant, pe foaie. Dupa care m-am trezit si m-am crucit. Pentru cine nu stie, daca atingi un cuvant pe IPad, ai imediat acces la definitia lui conform unor dictionare pre-incarcate.
In mai putin de trei luni de utilizare de IPad, Jobs m-a obisnuit in asa hal sa pun degetul pe pagina electronica daca nu stiu un cuvant, incat acum caut acces la Oxford Dictionary si pe foile de hartie. Si nu e singurul obicei pe care l-am capatat in ultimii 10-15 ani. Dimineata, cum ajung la birou, deschid mail-ul si FB. Chestii pe care nu le puteam face acum 15 ani. Sau acum 5.
Printre nori, pe Transfagarasan si Transalpina
Written by Georgiana Antofie
Jeremy Clarkson de la Top Gear – emisiunea care se lauda cu cateva sute de milioane de telespectatori pe editie – a pierdut sansa de a face un show si mai spectaculos, pentru ca nu a stiut de Transalpina, atunci cand a exclamat despre Transfagarasan ca “este cel mai uimitor drum din lume”.
Si eu credeam la fel, inainte sa strabat, la diferenta de sase zile, mai intai celebrul Transfagarasan, apoi mai vechiul drum (de pe vremea romanilor), dar mai putin cunoscutul Transalpina.
Am citit și-am comentat de dimineață editorialul ăsta, prilej de amintiri pentru amândoi. După ani întregi în care mi-am început zilele de școală în frig, mormăind fără chef versurile imnului de pe atunci, sau mimând cântatul fără sunet, cam așa cum face mâța noastră din curte, Pisa, ultimul lucru pe care mi l-aș fi imaginat ar fi fost că-mi vor da lacrimile în Florida, în Sea World. Acolo, la începutul spectacolului cu balene ucigașe (americanii acceptă orice pretext să-și cânte eroii și imnul), sala întreagă s-a ridicat în picioare pentru un moment de comemorare și ca să cânte imnul.
Dacă nu eram impresionabili în copilărie, pentru cântarea propriului "imn" și cinstirea propriilor "eroi", mă întrebam ce ne-a adus lacrimile în ochi, în același timp, amândurora pentru eroii altora cu imnul lor cu tot. Așa e în America, am constatat azi citind si editorialul despre care vorbeam, lumea nu pune ghilimele nici la imn nici la eroi, și nu se jenează să-i cinstească, cu sinceritate și emoție, de câte ori li se oferă ocazia. Emoția asta, a unei mulțimi pestrițe, ne-a atins și atunci și ne-a atins și acum, doar citind versurile acelea:
Timpul trece, asta o ştim cu toţii. Chiar zilele trecute răsfoiam amintirile din copilărie, nu ale lui Creangă, ci ale mele. Colecţia de postere, cutia plină de bileţele prin care comunicam la şcoală cu prietenele, casetele video pe care înregistram videoclipuri, orele de fizică la care stăteam panicaţi şi ne rugam să nu ne scoată la tablă...pe toate le iau cu mine în fiecare zi când pornesc la drum. Şi da, sunt momente când aş vrea să dau timpul înapoi, dar nu ca să reiau totul de la zero, ci ca un simplu spectator ce cunoaşte deja dedesubturile. Ar fi amuzant şi cam perfid, nu?
Nu îmi amintesc cum am facut de s-au aşezat stelele astfel ca eu să plec în Olanda de ziua mea, dar mi s-a confirmat din nou că în viaţă toate se întâmplă cu un scop. Spun că nu îmi amintesc pentru că la început am oscilat între mai multe destinaţii şi m-am hotărât oarecum cu jumătate de inimă. Dacă înainte să plec eram încântată pentru că nu mai fusesem niciodată, atunci când am revenit eram tristă că plec şi fericită că am fost. Să trecem peste faptul că plecarea mea a coincis cu Ziua Aviaţiei, spaţiul aerian închis la Otopeni şi o întârziere de patru ore. Important e ce am vazut şi am trăit acolo. Ca mic pr-ist am apreciat organizarea şi infrastructura dezvoltată încă de la aeroport. Recunosc, nu e ceva caracteristic doar lor, dar a fost un impact pozitiv.
Nu pot să spun că mă omor cu firea după Viena. E un oraş interesant, populat, în majoritatea timpului, de oameni cu frica lui Dumnezeu, care n-ar munci duminica nici să-i pici cu ceară. Şi nici sâmbăta, dacă se poate… Am fost de acord cu Sorana pentru o nouă vacanţă la Viena pentru că mi-a promis o vacanţă liniştită; şi s-a ţinut de cuvânt. Dar nu despre vacanţă voiam să vorbesc. Ci despre Viena.
Cum românii au fost, de departe, majoritari din punct de vedere numeric de revelion, voi pleca de la premisa că mulţi dintre cei care citesc au fost la Viena măcar o dată. V-a frapat curăţenia oraşului? Aţi văzut vreodată grădinarii schimbând gazonul în centru, ca pe un covor (realmente!!)? Aţi văzut cum schimbă rondurile de flori? Pe mine toate astea m-au determinat, într-un final, să mă gândesc la bani. Nu sunt mercantil – gândul mi-a venit foarte târziu, şi nu oricum.
Orice român care se respectă ştie că atunci când vine la Viena în vacanţă, Parndorf, cu al său designer shopping outlet este un must. Tradiţia escalelor la Parndorf este, poate, mai populară decât vizitarea orăşelului de Crăciun dominat de privirile uşor dezgustate ale Mariei Tereza. Înlocuiţi în prima frază cuvântul „român” cu slovac, moldovean, ucrainean, ungur şi realitatea se păstrează. Parndorf, micul sătuc din împrejurimile Vienei a devenit capitala comercială central europeană.
Deşi nu este un mall, ci o adevărată cetate a mărcilor la preţ redus, deşi are o parcare cam de cinci ori mai mare decât cea de la Plaza România, Parndorf era ieri o cetate cucerită, sufocată de-a dreptul de hoardele de cumpărători. Parcările creative, direct pe benzile auto sau încălecate peste rondurile de verdeaţă, acum protejate de straturi de pietricele, mi-au evocat imediat Plaza. Şi nu degeaba. Vajnicii conducători auto care-şi găsiseră popasul pe asemenea locuri intangibile pentru vienezul de bun simţ erau trădaţi de numerele de înmatriculare – B49XXX, BV36 ETC, PH25XZY şi aşa mai departe.
