Moscova nu o vezi într-o zi, nici măcar în două. Totuşi, dacă ajungi acolo, asigură-te că o faci vara sau într-un sezon puţin mai ospitalier cu nasul şi urechile tale. Da, iarna în Moscova e frig de crapă pietrele, iar aparatul de fotografiat sau telefonul mobil se încăpăţânează să scoată poze cât de cât decente, atât timp cât tu operezi cu mâna tremurândă. De frig, bineînţeles.
Moscova e mare, cu 11 milioane de locuitori, iar cea mai sigură şi rapidă cale de transport este metroul. Săptămâna trecută am ajuns pentru a doua oară în capitala rusă, după experienţa de la sfârşitul anului 2010. E adevărat, atunci am avut ocazia să mă plimb şi să vizitez mai multe locuri, însă acum vremea a fost un pic mai blândă – termometrul nu mai arăta -240 C, ci -100 C.
Când mă gândesc la copilăria şi la adolescenţa mea, îmi vin în minte momente şi trăiri pe care le asociez cu cărţile citite atunci. Lectura mi-a ocupat întotdeauna o bună parte din timp, furându-mi nopți întregi uneori. Ştiu, fără nicio îndoială, că fără cărţi viaţa mea nu ar fi fost la fel de frumoasă şi de plină şi eu nu aş mai fi fost eu.
Ținând cont de faptul că uneori îmi petreceam ore întregi la rând cu o carte în brațe, infograficul văzut zilele trecute m-a şocat. Se pare că social media este responsabilă pentru scurtarea capacității de concentrare de la 12 minute, acum 10 ani, la 5 (cinci!) secunde astăzi şi cei mai afectaţi sunt tinerii. Mi se pare ireal să nu te poţi concentra asupra unei singure acţiuni pentru mai mult de 5 secunde…
Nu trebuie să fii rege pentru a păşi într-un palat, nu este necesar să fii Moş Crăciun pentru a face un lucru cu adevărat deosebit în preajma sărbătorilor de iarnă. E suficient să îţi doreşti într-atât de mult să dai viaţă ideii care ţi-a încolţit în minte încă de la începutul acestui an şi să te lupţi pentru a o creşte ca pe propriul copil.
Poate credeţi că e cam târziu să scriu un articol despre Portret de familie – iniţiativa Foto Union, care a născut atâtea zâmbete şi a şters atâtea griji de pe feţele tuturor celor care au trecut pragul studioului – însă nu este deloc aşa. Proiectul lui Cristian Şuţu şi Radu Bădoiu mi s-a părut a fi pe cât de firesc, pe atât de fabulos, şi spun asta deoarece timp de o săptămână, casa lor a fost asemenea unui han din secolul al XIX-lea, în care tu, drumeţule, te puteai aciua pentru un ceas-două. Aici, te întâmpina căldura, dar nu neapărat acea căldură care-ţi alunga frigul de sub haină, ci căldura unor oameni care te invitau să zâmbeşti, să bei o ceaşcă de cafea, să asculţi o poveste sau să cânţi.
În platou, adică, în rândul publicului invitat să susțină cei 12 candidați rămași în cursă de acolo, din studiourile ProTV? Răspunsul la întrebare are foarte mult de-a face cu contul meu de Twitter și cu modul în care social media funcționează. Pe căi misterioase. Câteodată.
Vocea României e prima emisiune concurs care mi-a atras atenția după multă vreme. Ca foarte mulți dintre cunoscuții mei, fără să-mi dau seama, dar și fără să-i simt lipsa, am cam abandonat televiziunea în ultimii ani. Dar VR a fost un concurs la care m-am uitat, întâmplător, chiar de la început, și care m-a prins teribil.
Si m-am mai si bucurat pe aceasta tema, cu toate ca marketingul direct e ceva la care am dezvoltat o repulsie in ultima vreme. Poate si unde tot constat ca prieteniile de pe FB sunt abuziv transformate in legitimare pentru DM. Tot mai multe si mai enervante. FYI, le sterg fara sa le citesc...
Revenind. In tot acest context, am platit pentru ceva ce s-a dovedit a fi un DM, si am fost asa de incantata de idee si mai ales de executie incat, voila, m-am gandit sa si povestesc despre ea. Este vorba despre asta, un box set elegant, cu 12 ore de muzica de la Buddha Bar, in editie speciala numerotata (din 15,000, numarul pe care l-am primit eu e deja 9155).
Omul de Social Media şi compania „autistă”
Written by Ionut TecuceanuM-am întors de la BIZ Social Media Snow Camp cu multe gânduri şi idei, majoritatea născute în urma unor prezentări, dar „mestecate” bine în pauzele dintre workshop-uri şi în timpul discuţiilor de la masă. Într-adevăr, nu s-au spus foarte multe lucruri noi, însă, a contat mult modul în care informaţiile au fost livrate de către vorbitori. Nu o să vorbesc despre fiecare prezentare în parte, deoarece Sonia a făcut asta foarte bine într-un articol anterior, ci o să extrag câteva idei care mie mi se par importante pentru companii.
Omul de Social Media. Exact, persoana din companie, dedicată administrării activităţilor de SM şi nu, nu vorbesc despre secretară sau băiatul de IT (care se pricepe la tehnic), deoarece nu ei sunt cei mai potriviţi pentru asta. Bogdana a avut o prezentare pertinentă pe acest subiect, chiar dacă nu e prima dată când face referire la el. Mi-am dat seama că, în continuare, foarte puţine companii din România au o persoană dedicată unui asemenea job, pe când şi mai puţine se bucură de o echipă de social media. Într-adevăr, există multe companii care externalizează acest serviciu agenţiilor de digital, dar, personal, cred că aceasta nu este cea mai bună direcţie, dintr-un motiv foarte simplu – dedicarea.
A doua ediție de Biz Social Media Camp, în varianta Snow, numai cu numele însă, se desfășoară zilele acestea la Pârâul Rece. Ca și la ediția precedentă, sunt prezenți bloggeri, oameni din companii și oameni din agenții de PR și digital. Spre deosebire de ediția din iulie, când nu știam exact la ce să ne așteptăm, am ajuns joi aici cu certitudinea că vom afla lucruri noi și interesante despre peisajul social media din România și că vom cunoaște îndeaproape oameni faini, ca și blogurile pe care le scriu.
Ca să începem cu începutul, am ajuns în Predeal pe o vreme superbă, care aducea cu un început de primăvară și nu de iarnă. Odată ajunși la pensiune, i-am urat “La mulți ani!” “Mariei Ursulețu”, care a făcut o treabă minunată cu acest eveniment.
O sa citez doar doua articole pe tema piscotizarii din blogosfera pentru ca sunt de acord cu amandoua, desi ceea ce sustin e diferit. Si o sa mai citez (inca) o replica din "West Wing" pentru ca, precum stiti deja, nu ma pot abtine si pica bine in context - "you are right and you are right and you know how this drives me crazy". E vorba, evident, despre postul Simonei Tache si despre cel al Cristinei Bazavan.
O parte din coca pentru piscoturi vine si de la agentiile de PR. Ma rog, si de la cele de digital, si de la cele de media, si de la companii direct, dupa cum si-a ales fiecare formula de lucru. Asta in sine, poate ca e prima problema, pentru ca in timp ce pentru unii bloggerii sunt un tabel cu un rate card asociat si cu un ranking bazat pe trafic, pentru noi sunt oameni care au muncit sa-si construiasca un public, care si-au castigat nisa si numele in blogosfera pentru personalitate, pentru pasiunile lor, pentru simtul umorului, pentru autenticitate. Si nu e nimic mai neplacut decat sa vezi ca autenticitatea se erodeaza sau ca home page-ul se aglomereaza cu posturi evident platite, dar nemarcate.
Am servit intrebarea asta ca angajat si am fost tentata uneori s-o folosesc si ca angajator. I-am inteles “utilitatea” dar, pe de alta parte, mi se pare asa de stupida, mai ales pe inceput de cariera, incat am evitat-o in interviuri.
Eu n-am stiut niciodata raspunsul la intrebarea asta. Nu l-am stiut nu pentru vreun om de HR sau pentru vreun potential sef. Nu l-am stiut pentru mine. Am vrut sa fiu doctor cand eram mica, apoi vanzatoare in librarie, apoi ambasador, apoi jurnalist, in cele din urma consultant de relatii publice, n-am vrut niciodata sa fiu antreprenor, dar nu m-am suparat ca asa a iesit. Fapt e ca, oricine m-ar fi intrebat ce si cum, cu cinci ani inainte de ultima mea schimbare fundamentala de cariera, n-ar fi primit raspunsul corect.
I-am injurat comenzile puse “invers”, m-am indragostit de usurinta cu care poti lucra pe oricare dintre produsele Apple. Nu sunt fan Apple, sunt, in schimb, suporter al tuturor celor care inteleg ca tehnologia trebuie sa ne faca viata mai usoara, nicidecum mai grea, care inteleg ce vrea publicul tinta inaintea acestuia si in ciuda lui uneori. Asa l-am vazut eu pe Steve Jobs. Nu-mi placea, nici displacea ca om, dar singurul lucru important pentru mine a fost ca mi-a eficientizat incredibil de mult munca, a contribuit la stoparea albirii parului meu din cauza “rivalului si prietenului” Gates si m-a facut sa-i apreciez munca. Eu, cea care nu da doua parale nici pe albul laptop-ului, nici pe marul muscat, nici pe ecranul tactil al iPhone-ului. Ca atare, multumim frumos!
Exista cateva branduri pe lumea asta, care reusesc sa imi faca viata mai frumoasa zi de zi. Nu le-am clasat niciodata din punct de vedere al valorii financiare. Asemeni Soranei, consider ca e mult mai eficient sa strangi bani, pentru ca mai apoi sa ii investesti intr-un obiect de calitate. Mac’ul meu alb, de acasa, pe care mi l-am dorit enorm, este un exemplu foarte bun. Il am de patru ani si functioneaza perfect. Am fost si tachinata in legatura cu el, dar eu ma incapatanez sa nu il schimb. Si el se incapataneaza sa raspunda nevoilor mele. Chiar fara proteste. Este aproape un prieten si spun asta pentru ca a calatorit cu mine prin multe locuri, m-a ajutat sa pregatesc examene si licente, mai apoi comunicate si rapoarte. De ceva vreme l-am personalizat cu o husa rosie foarte draguta.
