Florenta Ghita

Florenta Ghita

Dupa mai bine de opt ani de presa, inceputa la Curierul National si finalizata la Business Magazin, am trecut in tabara relatiilor publice. Asa se face ca acum lucrez ca si consultant la Premium Communication. In presa am ajuns gratie facultatii de Filozofie si Jurnalistica, unde in anul intâi am fost obligati sa facem practica jurnalistica. Iar departamentul Economic de la Curierul National a fost locul in care am facut eu practica, in 1997 si unde am si ramas sa scriu despre industrie. Ca sa pastram traditia, tot de industrie (mai precis metalurgie) ma ocup si acum, la Premium. Nu-i problema, si in viata civila sunt fan heavy metal.

Sâmbăta trecută, am retrait un sentiment demult uitat – nu am ştiut cum a trecut o zi întreagă, deşi mi-am petrecut-o integral într-o conferinţă. Meritul Soranei Savu (dacă citiţi această frază, înseamnă că nu a şters-o, obligându-mă să o pun pe Facebook), în primul rând, pentru că s-a încăpăţânat să treacă peste cinismul meu şi să mă convingă să merg la amintita conferinţă, iar apoi, meritul celor de la Decât o revistă, care au adus oameni speciali, la încă o discuţie cel puţin interesantă din seria “The Power of Story Telling” (http://www.decatorevista.ro/storytelling/2013/index.html.

Cum vi se pare un jurnal de la ora sapte care sa inceapa cu urmatoarele trei stiri, exact in aceasta ordine: 1. Flavius Koczi, aur la sărituri la CE de gimnastica; 2. Bute, invins de Froch, dar revansa pana in toamna; 3. Romania, locul 12 la Eurovision? Va spun eu: ireal. Varianta reala (pentru toate jurnalele de stiri de seara si nu numai) a fost: Bute, invins de Froch (pe alocuri cu “l-a facut praf” si alte comentarii similare), urmat de “umilinta fara margini” a Romaniei, din cauza prezentei slabe a Mandinga.

/>N-am mai avut rabdare sa urmaresc pana la stirile din sport, unde e posibil sa se fi vorbit de performanta lui Koczi si, de altfel, a intregii echipe de gimnastica masculina. Nici sa ascult pana la capat stirile despre Mandinga. Poate au spus de alte tari cu traditie de invingatori la Eurovision care s-au clasat mai slab decat Romania.

- Bună ziua, două salate cu feta, vă rog.
- Sigur, imediat…Nu mai avem două cu feta, doar una.
- Bun, atunci una cu feta şi una simplă.
- Vegi?
- Da, vegi.
- Imediat…Nu mai avem. Durează cinci minute să facă alta.
- OK.

Thursday, 06 October 2011 14:07

Multumim frumos!

I-am injurat comenzile puse “invers”, m-am indragostit de usurinta cu care poti lucra pe oricare dintre produsele Apple. Nu sunt fan Apple, sunt, in schimb, suporter al tuturor celor care inteleg ca tehnologia trebuie sa ne faca viata mai usoara, nicidecum mai grea, care inteleg ce vrea publicul tinta inaintea acestuia si in ciuda lui uneori. Asa l-am vazut eu pe Steve Jobs. Nu-mi placea, nici displacea ca om, dar singurul lucru important pentru mine a fost ca mi-a eficientizat incredibil de mult munca, a contribuit la stoparea albirii parului meu din cauza “rivalului si prietenului” Gates si m-a facut sa-i apreciez munca. Eu, cea care nu da doua parale nici pe albul laptop-ului, nici pe marul muscat, nici pe ecranul tactil al iPhone-ului. Ca atare, multumim frumos!

Printr-o conjunctura de evenimente (a se citi ploaie in averse) am ramas duminica la pranz tintuita in casa. Asa se face ca am revazut Frost/Nixon, povestea interviului luat, imediat dupa demisie, fostului presedinte al SUA, Richard Nixon de un prezentator britanic de televiziune esuat in Australia. Cu ocazia asta am constatat ca sunt cateva filme/seriale pe care as putea sa le revad de denumarate ori fara sa ma plictisesc – Frost/Nxon, The West Wing, Yes Minister sunt printre ele. Cine le-a vazut intelege de ce, cine nu, este invitat sa o faca – nu ii va parea rau.

Wednesday, 06 July 2011 19:05

Decenta nu costa bani

In liceu, aveam un profesor de romana caruia ii crestea tensiunea ori de cate ori un elev ii spunea ca nu a citit o anume carte, dar a vazut filmul. Imi amintesc ca avea un asemenea stil, distinctie sau cum vreti sa o numiti, incat chiar si celor mai mari “golani” din scoala le era jena sa nu invete fie si superficial sau sa nu isi faca macar cateva teme pe trimestru (da, am apucat impartirea in trimestre a anului scolar, se intampla in prima jumatare a anilor ‘90).

Omul acela (profesorul de romana) nu a dat nimanui mai putin de nota sapte vreodata si tot liceul stia asta. Chiar si asa, nu-ti venea sa iti bati joc de bunele sale intentii, mai ales ca fiecare lucru predat de domnia sa iti ramanea “scrijelit” in cap. Trebuia sa ai vreo incapacitate cronica de concentrare pentru a nu ramane cu ceva de la orele sale.

De când eram mică îmi doream să mă fac director de programe la vreo televiziune din România, dar între timp m-am răzgândit. Trebuie să fie o meserie foarte dificilă, stresantă şi plină de încercări traumatizante. Vi se pare că sunt rea? Uitaţi-vă, de curiozitate, într-un supliment de programe TV publicat de orice ziar, la alegere.

Dintr-un motiv pe care nu am reuşit să îl identific, acelaşi serial este difuzat de mai multe televiziuni (oare directorii de programe ştiu, o fi cineva care să vadă ce difuzează concurenţa?). Ei şi ce, mă veţi întreba, îşi mai împart şi televiziunile telespectatorii. Ce-i rău în asta? Păi bieţii telespectatori sunt de-a dreptul bulversaţi. Pentru cu pe un post este seria unu din „Totul despre sex”, unde Carrie se iubeşte cu Mr. Big. Pe un alt post, este deja ultima serie, unde ea are o relaţie prea-minunată cu pictorul-sculptorul (sau ce-o fi fost el) rus.

L-am descoperit pe scenaristul american Aaron Sorkin cu câţiva ani în urmă, pe vremea când lucram ca ziaristă la un cotidian de mare succes. Atunci stăteam nopţile să prind pe nu ştiu ce post, după 12, serialul Viaţa la Casa Albă. Mi se părea la vremea respectivă, dar şi acum, una dintre cele mai bune şcoli de PR.

Sorkin a renunţat să mai scrie scenariile pentru Viaţa la Casa Albă după patru sezoane, dar anul trecut a revenit la NBC cu un nou serial -  Studio 60 on the Sunset Strip, despre viaţa din spatele scenei de la un show de televiziune de tipul Saturday Night Live. Serialul preia parte din actorii care au jucat în Viaţa la Casa Albă. Matthew Perry – care juca rolul avocatului Joe Quincy – este „head writer”, iar Bradley Whitford – Josh în West Wing – este producătorul show-lui, Danny Tripp.

Nu înţeleg. Recunosc, s-ar putea să am eu o problemă, însă chiar nu înţeleg reclamele cu referire la perioada dinainte de 1989. Cel mai recent este un spot la un detergent de rufe, în care toată lumea râde, cântă şi dansează pe ritmurile muzicii anilor ’70. Nimic mai drăguţ – muzică, dans şi detergenţi. Reclama e veselă, mai vezi şi o figură de cântăreţ celebru la vremea respectivă.

Pe de altă parte – din nou, s-ar putea să am eu o problemă – perioada cu pricina îmi aminteşte de cozile la orice produse, goana după banane şi portocale despre care credeam că se coc doar iarna şi cele zece minute de desene animate pe care le prindeam sâmbăta sau duminica.

Tuesday, 10 July 2007 15:30

The Queen - un regal de PR

Cuprinsă de vâltoarea evenimentelor – nu ştiu câţi ani de la moartea prinţesei Diana şi comemorarea zilei sale de naştere – am revăzut filmul „The Queen”. Trecem peste evidenţe de genul Helen Mirren este o actriţă excelentă. Povestea este cea mai bună lecţie de PR, în care eroul principal – Regina – a făcut câteva erori simple. A decis să nu facă vreo declaraţie publică legată de moartea Dianei. Teoretic,  motivele oficiale păreau întemeiate: nu mai făcea parte din familia regală, prin urmare nu se impunea un anumit tip de reacţie din partea acesteia.

Page 1 of 4

PRCC

Public Relations Companies Club

Contact Us

Address: 23 Eroilor Sanitari Blvd., Bucharest 5, 050471
Tel: +40 21 411 01 52;
+40 21 411 01 62
Fax: +40 21 411 50 41
E-mail

Who's online

We have 89 guests and no members online

Search