Criza economică ajunsă în centrul redacţiilor unei părţi semnificative a publicaţiilor româneşti a readus în prim plan o dorinţă mai veche a unor jurnalişti, temporar neutralizată de creşterea economică din 2007-2008. Tot mai mulţi ziarişti îşi arată disponibilitatea de a lucra în relaţii publice. Unele voci ar putea spune că este pasul firesc în cariera oricărui jurnalist. Eu nici nu sunt de acord cu această idee, dar nici nu sunt împotriva ei.

Este foarte posibil ca unii dintre ei să se plieze perfect cu această meserie, după cum este posibil să constate mai devreme sau mai târziu că nu este ce şi-au dorit. Cert este că nici unii, nici ceilalţi nu sunt pregătiţi pentru această muncă. Nu exagerez cu nimic, nu am răutăţi gratuite (cel puţin nu în acest caz). Vorbesc din experienţa personală şi din a multor altor jurnalişti care au ales o schimbare în carieră.

Am mai scris, cu ceva vreme în urmă, despre diferenţele majore de abordarea informaţiilor, de mod de lucru din PR faţă de cea din presă.

Detalii găsiţi aici: http://www.premiumpr.ro/blog/?p=136, într-un material scris la un an şi câteva luni de trecere de la ziaristică la relaţii publice. Dacă nu aveţi chef, răbdare să citiţi un post vechi, pe scurt, responsabilitatea fiecărui cuvânt spus, scris când reprezinţi o companie este infinit mai mare decât atunci când scrii despre ea. Un jurnalist funcţionează ca un receptor de informaţii, pe care, ulterior le împărtăşeşte cu publicul său. Arta constă în a avea cele mai bune şi, dacă vreţi, mai exclusiviste, surse.

Dacă una din informaţiile scrise prăbuşeşte, să spunem, cursul acţiunilor unei companii, responsabilitatea nu este a ziaristului, ci a sursei ştirii. În schimb, dacă o declaraţie dată de un purtător de cuvânt al companiei are acelaşi efect, atunci responsabilitatea totală este a acelui purtător de cuvânt, fie că lucrează în interiorul companiei, fie că este angajat al unei agenţii de PR. Şi plăteşte, în general cu propria slujbă. Şi nu există „am fost greşit interpretat”. Meseria ta este să te asiguri că eşti corect interpretat.

La fel de important este că, dintr-o dată, nu mai eşti tu cel care pune întrebările, ci cel care răspunde la ele. Iar întrebările vin din toate părţile: de la jurnalişti (da, foştii tăi colegi, care acum te privesc cu acelaşi ochi critic cu care privesc orice companie, instituţie etc), de la client/director general care aşteaptă de la tine strategia cea mai bună de promovare a afacerii sale. Iar automatismele oarecum normale ale jurnalisticii nu se mai aplică. Spre exemplu, atunci când o companie renunţă la o parte din angajaţi, „ştirea” este, în accepţiunea de jurnalist, că X dă afară atâţia oameni. Responsabilul cu comunicarea ar trebui să ştie că „ştirea” este X ia un număr de măsuri pentru eficientizarea companiei, reducerea costurilor şi, în final, menţinerea unui număr mult mai mare de angajaţi.

Confidenţialitatea este un alt element de diferenţă. Ziaristul este educat să ofere publicului său fiecare informaţie, să-i zicem interesantă, despre o companie. Ce te faci, însă, atunci când intri în PR, auzi nenumărate informaţii interesante, dar realizezi sau ţi se spune, că nu pot fi făcute publice pentru că ar contraveni cu regulile pieţei de capital, fie de la noi, fie din Statele Unite, Franţa, Germania etc? În primii ani am avut nenumărate momente în care aş fi pus o informaţie sau alta pe hârtie, dar a trebuit să îmi reprim pornirile gazetăreşti, iar departamentul Juridic al companiilor pentru care comunicam îmi oferea inimaginabil de multe argumente în acest sens.

Nu încerc să descurajez ziariştii să facă trecerea către relaţii publice, dar sper ca nehotărâţii să îşi poată forma o opinie după ce citesc cele scrise de mine. Iar cine porneşte de la premisa că în PR va găsi un loc „călduţ” de muncă, ferit de criza economică, va sfârşi profund nefericit şi după foarte puţin timp va căuta altceva de făcut.