Zilele trecute, am rămas fără cuvinte. N-oi fi eu prea vorbăreaţă din fire, însă a fost ceva care m-a lăsat şi fără dramul de comunicare verbală cu care am fost înzestrată. Înainte să vă spun despre ce e vorba, trebuie să ştiţi că nu îmi vine să plâng la filmele „romantice”, nu vreau să adun toţi câinii şi toate pisicile de pe străzi în prag de iarnă şi nu mi se par drăguţi şi amuzanţi copiii care spun pentru prima dată „mama” (odată şi-odată toţi învaţă să articuleze). Aşa stând lucrurile, revin, m-au impresionat mai mult decât credeam că se va putea întâmpla vreodată nişte copii, crescuţi la filiala din Timişoara a unei fundaţii germane – Rudolf Walther.

Vizita mea acolo a fost „de muncă” – unul dintre clienţii noştri dona o sumă de bani pentru înlocuirea ferestrelor vechi cu unele noi, de termopan. Cum am ajuns înaintea delegaţiei oficiale, am putut face un tur al satului de copii tocmai în momentul când cei mici se întorceau de la şcoală. Vorbim aici de o fundaţie care are în îngrijire anual câte aproape 200 de copii şi tineri, de la trei, până la 18-20 de ani. Ei nu sunt, neapărat, orfani, ci vin din familii sărace, care nu-i mai pot îngriji sau ai căror adulţi au plecat la muncă în străinătate.

După imaginile pe care le-am văzut pe la diverse buletine de ştiri de la TV cu orfelinatele din România, prima senzaţie a fost că mă aflu în altă ţară. Ca o măsură concretă a activităţii fundaţiei, peste 80% dintre cei care sunt crescuţi aici ajung , după vârsta majoratului, să aibă un loc de muncă, să îşi permită să stea cu chirie în Timişoara, pe scurt, să aibă condiţii decente de trai graţie celor învăţate la Rudolf Walther.

Imaginaţi-vă un complex cam cât parcul Cişmigiu, din Bucureşti, cu case care au fiecare câte trei dormitoare, living, cameră de studii şi băi. La fiecare căsuţă există două educatoare, care lucrează în ture: una o săptămână, alta cealaltă săptămână. În plus, există cantina, atelierele de tâmplărie, de mecanică auto, de brutărie, de croitorie şi de coafură. Cursurile ţinute la atelierele în cauză sunt recunoscute de Agenţia de Formare Profesională, iar tinerii care le urmează pot profesa respectivele meserii. Aşa se explică şi rata de „integrare socială” de peste 80%.

Iar dacă mai vreţi o componentă extrem de concretă a activităţii fundaţiei, bugetul lunar pe copil nu este mai mare de 250 de euro (aici incluzând salariile personalului – vreo 60 de oameni – plata utilităţilor, mâncare etc).  
Dincolo de cuantificări sau de aspecte economice, partea cu adevărat importantă a poveştii este că acei copii nu aveau aspectul timorat, prăfuit, înfometat al oricărui copil din centrele de plasament sau orfelinate. Sunt nişte copii perfect normali, foarte drăguţi şi „bine crescuţi”, care abia aşteaptă să-ţi arate locul lor de joacă sau camera de studiu, sau bicicleta câştigată la nu-ştiu-ce concurs. Şi care reuşesc să-şi construiască o carieră graţie felului în care sunt crescuţi la filiala din Timişoara a Fundaţiei Rudolf Walther. Aici http://danblanaru.blogspot.com/2007/10/satul-de-copii.html puteţi vedea cum ne-au primit pe noi la ei acasă.