Am discuţii nesfârşite cu Sorana despre cititul etichetelor sau al prospectelor, fie ele de alimente, băuturi sau de diverse aparate electronice mai simple sau mai complicate. După cum declar din titlu, eu NU citesc, a priori, aceste materiale. Şi nu pentru că nu recunosc utilitatea lor, ci pentru că sunt sătul să traduc din româna aproximativă în engleza aproximativă a prospectului iniţial. Sau poloneza, maghiara etc.

Deunăzi, în timp ce mâncam la birou, mi-au căzut ochii pe un ambalaj de condimente. Cumpărat, probabil de una dintre colegele mele care, la fel ca şi mine, nu citeşte etichetele. Altfel, ar fi aflat că a cumpărat un condiment care nu este, ci „reprezintă frunzele unei plante din sud-estul Mediteranei” şi că gustul intens al condimentului cu pricina s-a transformat, brusc, într-unul „intensiv”. Mai mult, ciorba noastră de fasole cu afumătură este o banală supă etc. etc.

Vreau să cred că toate aceste etichete, ambalaje, prospecte etc. sunt traduse prin locurile exotice sau mai puţin exotice unde sunt produse respectivele condimente sau aparate. Şi mai vreau să cred că ele nu sunt citite nici măcar un moment de reprezentanţii de vânzări din România ai companiilor respective. Altfel, mă îndoiesc că nu li s-ar face milă şi nu le-ar sugera respectivilor traducători şi alte variante, ceva mai neaoşe.

Dacă, totuşi, citesc vreo etichetă, atunci în fruntea preferinţelor, de departe, se află eticheta de ceai Tazo, varianta de ceai verde uşor îndulcit, cred (adică nu ăla cu aromă de piersici…), de pe sticlele de la Starbucks. E o plăcere să citeşti varianta originală, în engleză, şi să vezi entuziasmul echipei care a creat-o. Vă invit călduros să o lecturaţi. A, şi faceţi abstracţie de timbrul alb cu ceva scris româneşte. N-are nici o importanţă ce scrie acolo…