În ultima vreme am tot citit despre târgurile de locuri de muncă organizate cu precădere pentru studenţi şi proaspăt absolvenţi de facultate. Până aici toate bune şi frumoase: tinerii au de unde alege, îşi pot depune CV-urile la firmele la care „visează”, fără să fie acuzaţi de spamming şi aşa mai departe. La rândul lor, firmele pot selecta dintre candidaţi exact pe aceia care se încadrează cel mai bine în portretul-robot făcut de specialiştii în resurse umane. 

Abia acum intervine problema. Din nou nu pot să înţeleg cum funcţionează mintea unora dintre amintiţii studenţi, absolvenţi – oricare ar fi ei – complet lipsiţi de orice urmă de experienţă de lucru în domeniul pe care îl vânează. Cea mai mare parte a acestora are un pachet standard „solicitat” de la viitorul angajator, iar elementul esenţial este, evident, salariul, care trebuie să fie de peste 6-700 de euro (depinde de domeniu), dar recunosc, am auzit şi minunăţii de genul „peste 1.000 de euro”. 

Ar putea exista replici de genul: „aşa, şi, oricum nu înseamnă mare lucru un salariu de 600 de euro”. Perfect de acord, însă vine întrebarea: „Ce ştii să faci de banii ăştia?” Iar cei mai mulţi dintre candidaţi spun, senin: nimic. Evident că nimic, studentul are doar cunoştinţe teoretice, de multe ori care contrazic practica şi, de şi mai multe ori, nu a pus piciorul într-o companie similară cu cea la care vrea să se angajeze decât atunci când a făcut practică, şi asta doar ca să-şi ia hârtiuţa care să ateste că a fost pe acolo şi să poată intra în examene. 

Motivaţia pentru care studentul cu pricina cere salariul mai sus menţionat e extrem de simplă: păi atât e media în industrie. Nu e cazul să expun acum toate motivele pentru care nicio firmă care îşi doreşte să existe mai mult de un an nu poate da salariul mediu pe industrie unui începător. O asemenea pledoarie cade în grija angajatorului şi, oricum, cred că aţi auzit-o de suficient de multe ori. 

Chestiunea care se ridică este alta: care este atitudinea potrivită: a generaţiei noi sau a noastră, care ne-am bucurat ca nişte copii când ni s-a oferit posibilitatea să ne angajăm acolo unde ne doream şi nici măcar nu ne interesa cât aveam să câştigăm? Probabil că niciuna, ci un soi de combinaţie între cele două. Cert e că singurul meu sfat este „vedeţi ce sunteţi în stare să faceţi şi apoi cereţi banii”. Nu de alta, dar deja dorinţele astea tind să se transforme în pretenţii complet nejustificate, angajatorii şi colegii ajung să îşi blesteme zilele că trebuie să lucreze cu novici cu multe „fumuri”, iar voi, absolvenţii, ajungeţi să schimbaţi un loc de muncă după altul şi să vă treziţi după câţiva ani la fel de lipsiţi de experienţă, dar foarte umblaţi prin lume. Iar dacă noi, când zic noi mă refer la generaţia 28+, am fi avut pretenţiile aspiranţilor de acum, probabil că multe firme ar fi tras pe linie moartă, iar cartea de muncă ar fi arătat ca secţiunea de anunţuri a ziarelor – multe slujbe pe termen scurt în la fel de multe locuri.